Creșterea verzei
sfaturi privind nutriția culturilor

Necesarul de nutrienți la varză

Recomandările specifice pentru diferitele substanțe nutritive depind de bogăția de nutrienți din sol.

Conținutul recomandat de nutrienți în solurile destinate cultivării de varză (mg/litru de sol)

Necesarul de nutrienți depinde de stadiul de dezvoltare a plantei. Varza are cea mai mare nevoie de nutrienți cu potasiu, azot și calciu. Această cerință crește odată cu dezvoltarea plantelor și atinge valoarea maximă în timpul perioadei de creștere intensivă a plantelor.

Rolul nutrienților selectați în cultivarea verzei

Azot

Varza are un necesar mare de nutrienți cu azot, ceea ce este fundamental pentru obținerea unor randamente sporite. Acesta este cel mai important nutrient în nutriția plantelor. Este o componentă a aminoacizilor, proteinelor și acizilor nucleici, adică este necesară atât în faza diviziunilor celulare, cât și în creșterea plantei. Ca o componentă a clorofilei, are un impact direct asupra fotosintezei, deoarece face parte din enzima RuBisCO, care joacă un rol esențial în legarea dioxidului de carbon de către plante. Furnizarea corectă a acestui nutrient la varză determină nu numai randamentul, ci și calitatea acesteia. Cea mai mare cerință de azot apare în timpul dezvoltării intensive – formarea capetelor.

Potasiu

Varza are un necesar foarte mare de nutrienți cu potasiu. Potasiul este responsabil de buna funcționare a multor procese fiziologice în plante. Cea mai importantă dintre ele este reglarea gestionării apei a plantelor, participarea la biosinteza zahărului și întărirea rezistenței plantelor la temperaturi scăzute. Potasiul are un efect benefic asupra fermității capetelor de varză. Cea mai mare necesitate de acest nutrient apare în timpul producției intensive de frunze, dar nu scade la fel de mult ca ulterior de azot. Necesarul ridicat de potasiu persistă chiar și în ultimele etape ale creșterii verzei.

Fosfor

Necesarul de fosfor al verzei este relativ mic. Cu toate acestea, rolul acestui nutrient pentru plante este semnificativ. Este un nutrient care participă direct la producția de energie a plantelor – prin urmare, este esențial pe parcursul întregii perioade de creștere. Fosforul este necesar în stadiul incipient al dezvoltării plantelor pentru a asigura o bună creștere a rădăcinilor și pentru a accelera formarea capetelor de varză, în special în soiurile timpurii.

Calciu

Varza are un necesar mare de calciu. Această componentă este esențială pentru formarea structurii peretelui celular (împreună cu borul) – prin urmare, are importanță structurală și bazală. Astfel, sporește rezistența naturală a plantelor la factorii de stres – cei biologici (boli) și cei de mediu (de exemplu, temperatura scăzută). Este unul dintre cei mai importanți nutrienți responsabili de calitatea capetelor de varză. Le crește capacitatea de depozitare a acestora și le prelungește durata de valabilitate pe piață. Deficiența sa este principala cauză ainfectiilor si deprecierii capatanii.

Simptomele deficienței

Fosfor – deficitul de fosfor provoacă restricții severe de creștere, în special în stadiile incipiente ale creșterii plantelor. De obicei, culoarea și aspectul plantelor nu sunt afectate, dar în cazurile cu deficiențe severe de fosfor, plantele pot deveni roșiatice-violete. Problema apare pe soluri calcaroase și grele, unde disponibilitatea fosforului pentru plante este limitată.

Potasiu – pe frunzele mai vechi este vizibilă o zonă de margine necrotică maro deschisă și ofilită. În deficiențe tot mai mari, necroza progresează de la margine până la centrul frunzei, iar marginile sunt pliate în sus. Deficitul de potasiu poate apărea pe soluri mai grele, care leagă potasiul, pe soluri nisipoase ușoare sau pe substraturi de turbă sau în cazul unui conținut semnificativ de mangan în sol.

Calciu – cel mai tipic simptom al deficitului de calciu este moartea vârfurilor frunzelor, așa-numita “arsură a vârfului” – leziunile necrotice se dezvoltă pe vârfurile și marginile frunzelor. Aceste simptome apar la frunzele mai tinere. Odată cu creșterea deficitului de calciu, necroza progresează de la vârfuri și margini spre interior. Dacă deficiența apare la începutul dezvoltării, creșterea plantelor este sever pipernicită, iar capetele nu se formează corect sau nu se formează deloc. La capetele de varză mature, putrezirea internă a frunzelor apare din cauza deficitului de calciu pe termen lung. Deficitul de calciu poate apărea în solurile în care rezervele de calciu au fost extrase și în solurile cu pH scăzut.

Magneziu – simptomele deficitului de magneziu se afișează pe frunze mai vechi. Cloroza dintre nervuri progresează de la marginile lor spre centru. La început, zonele afectate devin galbene-verzui, iar mai târziu portocalii sau roșii. Venele mici devin, de asemenea, clorotice, dar cele mai mari rămân verzi și, respectiv, albe. Zonele interveinale mor de la vârfuri spre bază. Restricția de creștere este ușoară atunci când deficiența este moderată, dar crește pe măsură ce deficitul de magneziu se exacerbează.

Sulf – dezvoltarea generală a plantelor este întârziată, iar creșterea este pipernicită. Varza albă dezvoltă țesut suculent, fragil. Formarea capetelor este inhibată, iar plantele sunt mai susceptibile la infecții cauzate de ciuperci. Problema apare atunci când crește pe soluri ușoare cu materie organică scăzută și în soluri cu un pH ridicat.

Bor – varză are cerințe mari de bor. Simptomele deficienței sale apar la frunzele mai tinere. Ele rămân mici, se îndoaie și devin deformate. Frunzele prezintă pete clorotice pe margini și între nervuri. Necroza poate apărea pe marginile frunzelor și în spațiile interveinale. În deficiența cronică, se formează numai capete ușoare, mici, iar creșterea plantelor este pipernicită. Deficitul de bor poate apărea în solurile nisipoase după văruire. Simptomele pot fi, de asemenea, cauzate de văruirea excesivă, udarea insuficientă a plantelor și pH-ul prea mare sau prea mic al solului.

Cupru – creșterea plantelor este restricționată. În special, frunzele mai tinere rămân mici. Pe frunzele mai vechi pot apărea pete clorotice interveinale, dar nu există un model clorotic fin tipic deficitului de fier și mangan. Mai târziu, frunzele devin verzi mate până la maro, se dezvoltă necroză și întreaga frunză se usucă. Deficitul de cupru în cultivarea verzei apare pe soluri ușoare și foarte bogate în materie organică și, de asemenea, în soluri cu pH mare.

Fier – primul simptom al deficitului de fier este cloroza interveinală a celor mai tinere frunze, care se transformă în cloroză generală și provoacă în cele din urmă albirea completă a frunzei. În stadii mai avansate, cloroza se răspândește în vene, mai întâi la cele mici; frunzele afectate devin galbene ca lămâia până la alb gălbui. Deficitul de fier este cel mai frecvent la plantele cultivate în soluri cu pH mare sau care conțin cantități mari de mangan.

Mangan – pe frunzele terminale sau tinere, între nervuri apar pete gălbui. La început, chiar și cele mai mici vene rămân verzi, formând un model fin, reticulat verde pe un fundal galben. Mai târziu, întreaga frunză, cu excepția venelor principale devine galbenă sau galben-albă, iar între vene se dezvoltă pete necrotice scufundate. Frunzele mai vechi se decolorează și mor de la vârf spre bază. Deficitul de mangan apare pe soluri cu pH mare, precum și pe soluri calcaroase sau supra-văruite.

Molibden – un simptom precoce al deficitului de molibden este cloroza generală. Arată similar cu deficitul de azot, dar fără înroșirea feței inferioare a frunzelor. Frunzele plantelor tinere sunt relativ mici și înclinate. Marginile lor sunt mai zimțate decât de obicei. Problemele de deficit de molibden sunt cele mai frecvente în solurile acide sau nisipoase cu conținut scăzut de materie organică. Deoarece această componentă este slab transportată în plante, simptomele deficienței pot apărea în întreaga plantă și pot fi ușor confundate cu alte simptome de deficiență.

Zinc – Plantele afectate au o creștere pipernicită și frunze galbene-verzui strălucitoare. Simptomele deficitului de zinc sunt exacerbate în timpul frigului, pe vreme ploioasă. Pe frunze pot apărea pete gri-maronii sau maro. Frunzele sunt mai mici. Simptomele deficitului de zinc apar pe soluri alcaline sau după fertilizare cu doze mari de fosfor.

Fertilizarea verzei

Varză este o specie solicitantă în ceea ce privește conținutul nutrienților în sol și pH-ul solului.

Azot

Înainte de a începe o plantație, trebuie efectuată analiza solului pentru conținutul de azot mineral (totalul ambelor forme: nitrat și amoniu). Anterior, solul trebuie îmbogățit cu 50-60 kg N/ha, luând în considerare azotul deja disponibil plantelor. Restul poate fi furnizat treptat în 2 sau 3 doze de îngrășăminte standard pentru sol care conțin azot. Varza răspunde foarte bine la fertilizare cu azotul sub formă de nitrat (N-NO3-), care susține, de asemenea, absorbția de potasiu. Când se cultivă fără fertirigare, utilizarea îngrășămintelor nutritive cu eliberare controlată permite aplicarea unei părți din azotul total înainte de plantare. Doza rămasă trebuie aplicată în timpul fazei intensive de creștere a plantelor.

Fosfor

Acesta poate fi aplicat în întregime în timpul pregătirii solului pentru cultivare. Datorită mobilității limitate a acestui nutrient în sol, este necesar ca îngrășământul să se amestece cu fosfor aplicat în sol la o adâncime de 20-25 cm.

Potasiu

Fertilizarea cu potasiu se poate face în două moduri – o dată înainte de plantare (prin folosirea unui îngrășământ standard de sol sau a unui îngrășământ acoperit cu o perioadă prelungită de acțiune) și în timpul vegetației plantelor. Se recomandă ca doza de îngrășăminte de potasiu aplicat la suprafață să fie împărțită în 2 părți: Prima (40-30% din total) trebuie aplicată în momentul formării intensive a frunzelor și următoarea la începutul formării capetelor. În cultivarea cu fertirigare, se recomandă hrănirea treptată a plantelor cu potasiu în fiecare săptămână din stadiul de creștere intensivă a frunzelor până când capetele de varză ating aproximativ 80% din dimensiunea lor finală.

Magneziu

Acesta poate fi aplicat în întregime înainte de plantare- în timpul pregătirii solului pentru cultivare. Varza este o specie care este destul de sensibilă la prezența clorurilor, deși dacă sunt aplicate în toamna sezonului precedent, ele nu mai sunt o astfel de amenințare. Cu toate acestea, se recomandă utilizarea îngrășămintelor de potasiu fără clorură, cum ar fi sulfatul de potasiu.

Calciu

În plantațiile în care se folosesc îngrășăminte standard de calciu pentru sol (de obicei nitrat de calciu), acesta trebuie aplicat de două ori: prima doză (30-40% din total) la începutul creșterii intensive a frunzelor și a doua la începutul formării capetelor. În cultivarea varzei, este de asemenea, eficientă o aplicare foliară cu calciu. Fertilizarea cu calciu în plantațiile fertirigate trebuie efectuată din stadiul de creștere intensivă a frunzelor până când capetele de varză ajung la aproximativ 80% din dimensiunea lor finală.