Creșterea cepei
sfaturi privind nutriția culturilor

Cerințele nutritive ale cepei

Recomandările specifice pentru diferitele substanțe nutritive depind de bogăția de nutrienți din sol.

Conținutul recomandat de nutrienți în solurile destinate cultivării cepei (mg/litru de sol)

Necesarul de nutrienți depinde de stadiul de dezvoltare a plantei. Ceapa are cele mai mari cerințe nutritive de potasiu, azot și calciu. Această cerință crește odată cu dezvoltarea plantelor și atinge valoarea maximă în timpul perioadei de creștere intensivă a plantelor.

Rolul nutrienților selectați în cultivarea cepei

Azot

Ceapa are cerințe mari de nutrienți cu azot, care este fundamental pentru obținerea unor randamente ridicate. Acesta este cel mai important nutrient în nutriția plantelor. Este o componentă a aminoacizilor, proteinelor și acizilor nucleici, adică este necesar pentru creșterea plantelor, atât în faza de diviziune celulară, cât și în cea de creștere vegetativă. Ca o componentă a clorofilei, are un impact direct asupra fotosintezei, deoarece face parte din enzima RuBisCO, care joacă un rol esențial în legarea dioxidului de carbon de către plante. Furnizarea corectă a acestui nutrient la ceapă determină nu numai randamentul, ci și calitatea acesteia.

Potasiu

Ceapa are cerințe foarte mari de nutrienți cu potasiu. Potasiul este responsabil de buna funcționare a multor procese fiziologice în plante. Cea mai importantă dintre ele este reglarea gestionării apei a plantelor, participarea la biosinteza zahărului și întărirea rezistenței plantelor la temperaturi scăzute. Cererea maximă de potasiu apare în timpul creșterii intensive a plantelor, dar nu scade la fel de mult ca cea de azot. Cerințele mari de potasiu persistă chiar și în ultimele etape de creștere a cepei.

Fosfor

Cerințele cepei la fosfor sunt relativ mari. Rolul acestui nutrient pentru plante este semnificativ. Este, de asemenea, un nutrient care participă direct la producția de energie a plantelor – prin urmare, este esențial pe parcursul întregii perioade de creștere. Fosforul este necesar la începutul dezvoltării plantelor pentru a asigura o creștere bună. Sistemul radicular al cepei este slab și superficial – prin urmare, are nevoie de sprijin în dezvoltare.

Calciu

Ceapa are cerințe medii de calciu. Acest nutrient este esențial pentru formarea structurii peretelui celular (împreună cu borul) – prin urmare are o importanță structurală și bazală. Astfel, sporește rezistența naturală a plantelor la factorii de stres – cei biologici (boli) și cei de mediu (de exemplu, temperatura scăzută). Este unul dintre cei mai importanți nutrienți responsabili de calitatea cepei. Crește termenul de depozitare a cepei și prelungește termenul de valabilitate pe piață.

Simptomele deficitului de macro- și micronutrienți în cultivarea cepei

Azot – frunzele devin galbene sau galben-verzui. Vârfurile pot muri extinzându-se spre bază. Creșterea plantelor este sever pipernicită.

Fosfor – deficitul de fosfor cauzează restricții severe de creștere, în special în stadiile incipiente ale dezvoltării plantelor. Creșterea slabă a frunzelor, care devin verzi mate. Frunzele mature de la vârf spre bază și pot deveni maronii, galbene și verzi cu pete pronunțate. Frunzele devin mate de culoare albastră-verzuie și vârfurile mor spre bază. Bulbul devine excesiv de îngroșat, ceea ce duce la deformarea ulterioară a bulbilor. Problema apare pe soluri calcaroase și grele, unde disponibilitatea fosforului pentru plante este limitată.

Potasiu – inițial, frunzele au o culoare verde închis. În etapele ulterioare, simptomele clorozei (îngălbenirea frunzelor întregi) și necroza (deshidratarea) pot fi văzute pe vârfurile și marginile frunzelor. De asemenea, poate apărea cloroza, ca și în cazul deficitului de azot. Rădăcinile plantelor tind să fie mai lungi, cu puține rădăcini laterale. Ceapa conține mai puțin zahăr și tinde să fie mai moale.

Calciu – la ceapă, deficiența se manifestă prin moartea spre bază a frunzelor tinere fără îngălbenirea prealabilă sau moartea unei secțiuni scurte a bazei frunzei, provocând colapsul și moartea spre bază a restului frunzei. Frunzele devin foarte înguste și mor brusc de la vârfuri fără îngălbenire prealabilă. Deficitul de calciu reduce rezistența pereților celulari, făcând ceapa mai susceptibilă la atacurile agenților patogeni ai bolii. Ceapa este mai fină, iar procesele de îmbătrânire, precum și putrezirea apar mai repede. Sunt moi, cu termen de depozitare și de valabilitate reduse. Deficitul de calciu poate apărea în solurile în care rezervele de calciu au fost epuizate prin percolare și în solurile cu pH scăzut.

Magneziu – deficiența de magneziu se manifestă prin creșterea lentă a plantelor, frunzele mai bătrâne având o culoare galbenă uniformă pe toată lungimea lor. Ceapa nu crește la dimensiunea tipică soiului cultivat. De asemenea, conține mai puține zaharuri.

Sulf – ceapa are cerințe destul de mari de nutrienți cu sulf și este sensibilă la deficiența de sulf. Dezvoltarea generală a plantelor este întârziată, iar creșterea este pipernicită. Arpagicul devine casant și galben. Frunzele devin groase și deformate. Formarea bulbilor este inhibată, iar plantele sunt mai susceptibile la infecția cu atacul patogenilor. Problema apare atunci când crește pe soluri ușoare cu materie organică scăzută și în soluri cu un pH ridicat.

Bor – deficiența acestui element este cauza distorsiunii și a creșterii afectate a plantelor. Frunzele devin fragile. Ele pot deveni gri-verzui sau albastre-verzui. Arpagicul tânăr poate deveni pestriț și galben-verzui, în timp ce frunzele mai bătrâne devin clorotice. Vârfurile frunzelor se usucă. La baza lor se pot forma linii galbene transversale, care se rup cu timpul. Deficitul de bor poate apărea în solurile nisipoase după văruire. Astfel de simptome pot fi cauzate și de văruirea excesivă, udarea insuficientă a plantelor și pH-ul mare sau mic al solului.

Cupru – creșterea plantelor este restricționată. În special, frunzele mai tinere rămân mici. Vârfurile frunzelor devin galbene și apoi se usucă. Mai târziu, frunzele întregi devin verzi mate se necrozeaza si se usucă. Deficitul de cupru apare la cultivarea cepei în soluri care sunt ușoare și foarte bogate în materie organică și cu un pH ridicat.

Fier – primul simptom al deficitului de fier este cloroza celor mai tinere frunze, care se transformă în cloroză generală și provoacă în cele din urmă albirea completă a frunzei. În stadii mai avansate, cloroza se răspândește; frunzele devin galbene ca lămâia până la alb gălbui. Deficitul de fier este cel mai frecvent la plantele cultivate în soluri cu pH mare sau care conțin cantități mari de mangan.

Mangan – deficitul de mangan se manifestă printr-o creștere lentă, maturare întârziată și o incidență ridicată a bulbilor cu gât gros. Pe frunzele mai vechi, cloroza apare între nervuri și se transformă în arsură la vârf. Arpagicul se poate ondula și necuza de la vârf spre bază în stadiul final. Ceapa este foarte sensibilă la deficiența de mangan. Deficiența sa apare pe soluri cu pH mare, precum și pe soluri calcaroase sau supra-văruite.

Molibden – ceapa este foarte sensibilă la deficiența de molibden. Un simptom precoce este o cloroză generală a plantei. Arată similar cu un deficit de azot. Deficiența de molibden duce la emergență slabă și moartea răsadurilor. Pe măsură ce planta se dezvoltă, frunzele se usucă de la vârf. Se poate observa o zonă de tranziție moale distinctă între țesutul sănătos și cel necrotic. Problemele deficitului de Mo sunt cele mai frecvente în solurile acide sau nisipoase cu conținut scăzut de materie organică.

Zinc – ceapa este foarte sensibilă la deficitul de zinc. Deficiența se manifestă prin creșterea redusă a plantelor și o răsucire pronunțată a arpagicului. În plus, se observă o cloroză slabă între nervurile frunzelor. Simptomele deficitului de Zn apar pe soluri alcaline sau după fertilizarea cu doze mari de fosfor. Simptomele deficienței sunt exacerbate în timpul frigului, vremii ploioase.

Fertilizarea cepei

Ceapa este o specie solicitantă în ceea ce privește conținutul nutrienților și pH-ul solului.

Azot

Înainte de a începe o plantație, trebuie efectuată analiza solului pentru conținutul de azot mineral al solului (totalul ambelor forme: nitrat și amoniu). Înainte de însămânțare, solul trebuie îmbogățit cu 50-60 kg N/ha, luând în considerare azotul deja disponibil plantelor. Restul poate fi furnizat treptat în 3 doze de îngrășăminte standard pentru sol care conțin azot. Aplicarea de îngrășăminte la suprafață trebuie începută la mijlocul lunii mai, când planta are 2-3 frunze puternice care au 10-15 cm lungime și trebuie să fie finisată până la jumătatea lunii iunie. Azotul poate fi aplicat o singură dată când doza necesară nu depășește 80 kg/ha. Aplicarea trebuie să fie finalizată la jumătatea lunii iunie. Ceapa răspunde foarte bine la fertilizare cu forma nitrat de azot (N-NO3-), care susține, de asemenea, absorbția potasiului.

Fosfor

Poate fi aplicat în întregime în timpul pregătirii solului pentru cultivarea cepei. Datorită mobilității limitate a acestui nutrient în sol, este necesar ca îngrășământul să se amestece cu fosfor aplicat în sol la o adâncime de 20-25 cm.

Potasiu

Fertilizarea cu potasiu se poate face în două moduri – o dată înainte de însămânțare (prin utilizarea unui îngrășământ standard de sol sau a unui îngrășământ acoperit cu o perioadă lungă de acțiune) și în timpul vegetației plantelor. Se recomandă ca doza de îngrășăminte de potasiu aplicat la suprafață să fie împărțită în 2 părți: Prima (40-30% din doza totală) trebuie aplicată în momentul formării intensive a frunzelor și următoarea la începutul formării bulbilor.

Magneziu

Acesta poate fi aplicat în întregime în timpul pregătirii solului pentru cultivare. Ceapa este o specie care este destul de sensibilă la prezența clorurilor, deși dacă sunt aplicate în toamna sezonului precedent, ele nu mai sunt o astfel de amenințare. Cu toate acestea, se recomandă utilizarea îngrășămintelor de potasiu fără clorură, cum ar fi sulfatul de potasiu.

Calciu

În plantațiile în care se folosesc îngrășăminte standard de calciu pentru sol (de obicei nitrat de calciu), acestea trebuie aplicate de două ori: prima doză (30-40% din total) la începutul creșterii intensive a părților supraterane ale plantelor și a doua la începutul formării bulbului. Fertilizarea calciului în plantațiile fertirigate trebuie efectuată de la stadiul de creștere intensivă a frunzelor până când bulbii ajung la aproximativ 70% din dimensiunea lor finală.