Creșterea castraveților
sfaturi privind nutriția culturilor

Cerințele nutritive a castravetelui

Recomandările specifice pentru diferitele substanțe nutritive depind de bogăția de nutrienți din sol.

Conținutul recomandat de nutrienți în sol pentru cultivarea castraveților (mg/litru de sol)

Necesarul de nutrienți depinde de stadiul de dezvoltare a plantei. Castravetele are cele mai mari cerințe de nutrienți cu potasiu, azot și calciu. Această cerință crește odată cu dezvoltarea plantelor și atinge valoarea maximă în timpul perioadei de creștere intensivă și producere.

Rolul nutrienților selectați în cultivarea castraveților

Azot

Castravetele are cerințe mari de nutrienți cu azot. Acesta este cel mai important nutrient în nutriția plantelor. Este o componentă a aminoacizilor, proteinelor și acizilor nucleici, adică este necesară atât în faza diviziunilor celulare, cât și în creșterea plantei. Ca o componentă a clorofilei, are un impact direct asupra fotosintezei, deoarece face parte din enzima RuBisCO, care joacă un rol esențial în legarea dioxidului de carbon de către plante. Furnizarea corectă a acestui nutrient la castravete determină nu numai randamentul, ci și calitatea acestuia. Cu toate acestea, fertilizarea cu prea mult azot duce la creșterea excesivă a plantelor, stabilirea slabă a fructelor și reducerea producției. Castraveții suprafertilizați cu azot nu sunt potriviți pentru murare.

Fosfor

Cerințele de fosfor a castravetelui sunt relativ mari. Rolul acestui nutrient pentru plante este semnificativ. Fosforul este o parte integrantă a membranelor celulare, făcând plantele să funcționeze corect. Este, de asemenea, un nutrient care participă direct la producția de energie a plantelor – prin urmare, este esențial pe parcursul întregii perioade de creștere. În cazul castravetelui, este extrem de important, deoarece cele mai “mari consumatoare de energie” din fazele de creștere a plantelor sunt creșterea intensivă a lăstarilor și frunzelor, înflorirea, precum și stabilirea și creșterea fructelor. În plantele tinere, fosforul promovează creșterea sistemului radicular.

Potasiu

Castravetele are cerințe foarte mari de nutrienți cu potasiu. Potasiul este responsabil de buna funcționare a multor procese fiziologice în plante. Cele mai importante dintre ele sunt reglarea echilibrului apei în plantă și participarea la biosinteza zaharurilor. Potasiul are un efect benefic asupra suculenței, fermității și aromei castraveților.

Calciu

Castravetele are cerințe mari de calciu. Această componentă este esențială pentru formarea structurii peretelui celular (împreună cu borul) – prin urmare, are importanță structurală și bazală. Astfel, sporește rezistența naturală a plantelor la factorii de stres – cei biologici (boli) și cei de mediu (de exemplu, temperatura scăzută). Este unul dintre cei mai importanți nutrienți responsabili de calitatea castraveților. Deficiența sa este principala cauză a crăpăturilor interne a fructelor.

Simptomele deficienței

Azot – creșterea plantelor este pipernicită, iar frunzele devin galbene-verzui. Decolorarea este mai vizibilă pe frunzele inferioare. Florile sunt relativ mari. În deficiențe severe, întreaga plantă devine galbenă și, în cazuri extreme, devine albă. Fructele de castravete devin scurte, groase, palide sau cenușii. Coaja poate deveni țepoasă, iar fructele pot deveni ascuțite.

Fosfor – plantele se dezvoltă foarte încet și sunt pipernicite. Frunzele sunt mai ușoare decât de obicei, iar suprafața lor inferioară este verde cenușie. O deficiență semnificativă de fosfor împiedică complet creșterea; frunzele mai tinere sunt mici, rigide și de culoare verde închis. Pe frunzele mai vechi apar pete mari apoase și se răspândesc cu timpul pe frunzele mai tinere. Aceste pete devin maro și se usucă. Întreaga frunză se micșorează, cu excepția pețiolului, care rămâne umflat pentru ceva timp. Stabilirea fructelor este limitată. Problema apare pe soluri calcaroase și grele, unde disponibilitatea fosforului pentru plante este limitată.

Potasiu – creșterea plantelor este pipernicită, interodurile sunt scurte, iar frunzele sunt mici. Marginile frunzelor se usucă, dar nervurile rămân verzi pentru ceva timp. Mai târziu, cloroza dintre nervuri devine mai pronunțată și se extinde spre centrul frunzei – apare necroza. Simptomele se răspândesc de la bază spre vârful plantei, cele mai vechi frunze fiind cel mai grav afectate. Fructele pot fi de o formă neregulată. Deficitul de potasiu poate apărea pe soluri mai grele, care leagă potasiul, pe soluri nisipoase ușoare sau pe substraturi de turbă.

Calciu – cele mai tinere frunze au puncte albe translucide în apropierea marginilor și între nervuri. Creșterea treptată a clorozei între nervuri apare pe majoritatea frunzelor; venele principale rămân verzi. Creșterea este pipernicită, iar nodurile sunt scurte, în special în apropierea vârfurilor. Cele mai tinere frunze rămân mici, marginile lor sunt profund incizate și curbate în sus. Mai târziu, frunzele se încrețesc de la margini spre centru. Frunzele mai vechi se îndoaie în jos. În cazul deficienței severe, pețiolele sunt fragile, iar frunzele cad ușor. Florile sunt mai mici decât de obicei și sunt galbene pale; fructele rămân mici, încrețite și fără gust. Deficitul de calciu poate apărea în solurile în care rezervele de calciu au fost extrase și în solurile cu pH scăzut.

Magneziu – simptomele apar mai întâi la frunzele mai vechi, apare și cloroza generală, deși venele nu își pierd culoarea verde. În cazul deficienței severe, cloroza se răspândește în continuare, afectează venele mai mici și devine mai intensă; numai venele principale rămân verzi. Simptomele se observă mai întâi pe cele mai în vechi, apoi pe frunzele mai tinere, până când, în cele din urmă, întreaga plantă devine galbenă. Simptomele deficitului de magneziu pot apărea în solurile nisipoase și după aplicarea unor doze mari de K. Ele pot apărea, de asemenea, pe vreme foarte caldă și uscată.

Sulf – creșterea plantelor este restricționată. Frunzele rămân mici, în special cele mai tinere, se îndoaie în jos, sunt verde pale și galbene. Spre deosebire de deficitul de azot, îngălbenirea este cel mai puțin pronunțată pe frunzele mature. Marginile frunzelor mai tinere sunt vizibil afectate.

Bor – vârful, inclusiv meristemul apical, și cele mai tinere frunze nedezvoltate, se îndoaie și mor de la vârf spre bază, iar țesutul mort are aspect cenușiu. Lăstarii, de asemenea, se ofilesc rapid. Frunzele puțin mai mature sunt ridicate în sus și rigide, iar în cazurile de deficiență severă sunt pătate între nervuri. Lăstarii se opresc din creștere, dând plantei un aspect pitic. Lipsa borului contribuie la eficiența scăzută a formării primordiei, iar fructele sunt adesea deformate și scurte. Deficitul de bor poate apărea în solurile nisipoase după văruire. Simptomele pot fi, de asemenea, cauzate de văruirea excesivă, udarea insuficientă a plantelor și pH-ul prea mare sau prea mic al solului.

Cupru – Creșterea plantelor este restricționată. Nodurile sunt scurte, dând plantei un aspect stufos. În special, frunzele mai tinere rămân mici. Pe frunzele mai vechi pot apărea pete clorotice intervenale, dar nu există un model clorotic fin tipic deficitului de fier și mangan. Mai târziu, frunzele devin verzi mate până la maro, se dezvoltă necroză și frunzele se usucă. Cloroza progresează de la frunzele mature la cele mai tinere.

Fier – primul simptom al deficitului de fier este cloroza intervenală a celor mai tinere frunze, care se transformă în cloroză generală și provoacă în cele din urmă albirea completă a frunzei. În stadiile mai avansate, cloroza se răspândește în nervuri, mai întâi la cele mici; frunzele devin galbene ca lămâia până la alb gălbui. Lăstarii se opresc din creștere, iar necrozele apar pe marginile frunzelor care și-au pierdut clorofila. Spre deosebire de deficitul de mangan, cele mai tinere frunze sunt cele mai afectate, simptomele progresând de la partea de sus la baza frunzei. Deficitul de fier este cel mai frecvent la plantele cultivate în soluri cu pH mare sau care conțin cantități mari de mangan.

Mangan – pe frunzele terminale sau tinere, între nervuri apar pete gălbui. La început, chiar și cele mai mici vene rămân verzi, formând un model fin, reticulat verde pe un fundal galben. Mai târziu, întreaga frunză, cu excepția nervurilor principale, devine galbenă sau alb-gălbuie, iar între vene se dezvoltă pete necrotice scufundate. Frunzele mai vechi se decolorează și mor de la vârf spre bază. Lăstarii sunt foarte pitici, iar frunzele noi rămân mici. Deficitul de mangan apare pe soluri cu pH mare, precum și pe soluri calcaroase sau supra-amendate.

Molibden – un simptom precoce al deficitului de molibden este cloroza generală. Arată similar cu deficitul de azot, dar fără înroșirea feței inferioare a frunzelor. Frunzele îndoite în sus și pestrițarea care progresează către zone intervenale mari afectate de cloroză sunt simptomele deficienței severe de molibden. Aceste simptome încep pe frunzele inferioare și se răspândesc în sus, cele mai tinere frunze rămânând verzi.

Zinc – Deficitul de zinc determină piticirea plantelor, scurtarea internodurilor și curbarea în sus a frunzelor tinere, dând plantei un aspect oarecum stufos. Pe frunze pot apărea pete gri-maronii sau maro. Frunzele sunt mai mici. Frunzele mai vechi prezintă pete ușoare între nervuri; tabloul este mai agresiv decât în cazul deficienței de fier și mangan. Simptomele se răspândesc de la frunzele mai în vechi la cele mai tinere. Simptomele deficitului de zinc apar pe soluri alcaline sau după fertilizare cu doze mari de fosfor.

Fertilizarea castravetelui

Azot

Înainte de a începe o plantație, trebuie efectuată analiza solului pentru conținutul de azot mineral (în ambele forme: nitrat și amoniu). Înainte de însămânțarea castraveților, solul trebuie îmbogățit cu 30-40 kg N/ha, luând în considerare azotul deja disponibil plantelor. Restul poate fi furnizată treptat în fiecare săptămână prin fertirigare sau în 2 sau 3 doze de îngrășăminte standard de sol care conțin azot. Castravetele răspunde foarte bine la fertilizare cu forma nitrat de azot (N-NO3-), care susține, de asemenea, absorbția de potasiu. Cu toate acestea, este o formă cu un indice înalt de salinitate – dozele excesive vor provoca salinizarea solului. Atunci când creșteți fără fertirigare, utilizarea îngrășămintelor nutritive cu eliberare controlată permite aplicarea unei părți din azotul total înainte de însămânțare. Doza rămasă trebuie aplicată în timpul fazei intensive de creștere a plantelor.

Fosfor

Acesta poate fi aplicat în întregime înainte de însămânțare în timpul pregătirii solului pentru cultivare. Datorită mobilității limitate a acestui nutrient în sol, este necesar ca îngrășământul să se amestece cu fosfor aplicat în sol la o adâncime de 20-25 cm.

Potasiu

Fertilizarea cu potasiu se poate face în două moduri – o dată înainte de însămânțare (prin utilizarea unui îngrășământ acoperit cu o perioadă lungă de acțiune) sau în timpul creșterii plantelor. Se recomandă ca doza de îngrășăminte de potasiu să fie împărțită în două părți: prima (35-45% din total) trebuie aplicată la începutul înfloririi primei inflorescențe, iar următoarea trebuie aplicată 3-4 săptămâni mai târziu. În cultivarea cu fertirigare, se recomandă hrănirea treptată a plantelor cu potasiu în fiecare săptămână de la dezvoltarea inflorescenței până la maturarea ultimului fruct. Castravetele este o specie foarte sensibilă la clorură. Prin urmare, se recomandă utilizarea îngrășămintelor de potasiu fără clorură, cum ar fi sulfatul de potasiu.

Magneziu

Acesta poate fi aplicat în întregime înainte de însămânțare- în timpul pregătirii solului pentru cultivare. Fertilizarea foliară în timpul perioadei de creștere intensivă a părții supraterane a plantei este, de asemenea, eficientă.

Calciu

Fertilizarea cu calciu pe plantațiile fertirigate trebuie efectuată de la dezvoltarea primei inflorescențe până la începutul maturării ultimului fruct. În plantațiile în care îngrășămintele standard de calciu pentru sol (de obicei nitrat de calciu), dozele trebuie aplicate de două ori: prima doză (30-40% din total) la începutul dezvoltării primei inflorescențe și a doua 3-5 săptămâni mai târziu. În cultivarea castraveților, o aplicare foliară a calciului este, de asemenea, eficientă.